În anii mei şcolari numele anotimpurilor se scria cu majuscule - obicei boieresc, dacă nu ploconire la cea mai vorbită limbă a vremii, cea franceză. Dintre toate, cel mai sărbătorit anotimp era primăvara, al renaşterii naturii, al unor noi, plăpânde, dar cât de verzi frunze, făgăduind soare şi luni întregi de binefăcătoare căldură. în timpuri imemoriale, a ieşi din iarnă însemna a supravieţui.

De mic, cel mai mult mi-a plăcut Toamna, cel puţin în primele două treimi ale ei - Toamna dimineţilor cu soare în crucea cerului, luminos pe cel mai albastru cer, cu văzduhuri agreste, iar pe la începutul lui Noiembrie cu magnificele cromatici în galben, roşu, mov pe coastele urcătoare ale măgurilor, în peticele de pădure ale şesului. Iar în curţi, straturile de regina nopţii, clătinate de zbuciumul vânturilor de seară, slobozeau cel mai tare miros de floare a grădinilor - şi cel mai iubit.

Domneau, mai cu seamă, florile de târziu ale Toamnei, dimineţile roşii, crizantemele imperiale cu petale mai fine decât aripa libelulei, aurii, albe până la transparenţă, cu acel iz puternic învingând primele rafale de frig. Iar acestea, tot dimineţile, la deschiderea ferestrelor stârneau o poftă de viaţă, de împlinire, de făpturi, pe care nici un alt anotimp nu o cunoştea, când se înfiripa acel sentiment liniştit triumfal, tonic, în deplina senzualitate a percepţiei clipei. Te simţeai parte a unui mister asupra căruia nici o culpă nu apăsa, în păcătoasa condiţie a omului. Şi chiar lanţul de ploi care te închideau în cămările tale tot mai reci, îşi avea şartul lui - dacă nu tocmai farmecul, pe vremea largilor umbrele ce te ocroteau din toate părţile.

Era vârsta când, citind titlul cărţii lui Tudor Arghezi Ce-ai cu mine vântule?, îi intuiam doar mângâindu-i coperţile aurii torsul existenţial - şi când aflam, cu înţelegere, că Toamna era şi anotimpul când mureau tuberculoşii