Teoria spune ca masurile de restructurare trebuie adoptate in perioade de avant economic, cand suportabilitatea lor sociala este mai mare. Atunci exista sansa unor masuri cu efecte majore pe termen lung, cu costuri suportabile pe termen scurt. Practica insa arata ca, de cele mai multe ori, guvernele nu vad suficient de departe (acesta este un eufemism pentru miopie) si nu adopta masuri de restructurare decat atunci cand nu mai au alta solutie, cand a ajuns cutitul la os.

In ultimii ani, Romania a trecut printr-o perioada fasta. Foarte rar se intampla ca in acelasi timp economia sa se accelereze, somajul sa scada, iar inflatia sa se domoleasca si ea. Principala explicatie a acestui mix neobisnuit de favorabil este influxul masiv de capital, care a permis un deficit de cont curent ridicat si a alimentat concomitent cresterea productiei, a consumului si reducerea inflatiei. Scaderea somajului s-a datorat mai degraba exodului fortei de munca, dar rezultatul a fost favorabil, cel putin pana acum: influx de valuta in crestere si presiune sociala in scadere.

O asemenea conjunctura ar fi putut fi fructificata pentru masuri de restructurare in economie, cu deosebire in domeniile in care tara noastra este ramasa in urma - bine cunoscute, identificate in mai toate analizele serioase referitoare la Romania: liberalizarea pietei muncii si simplificarea birocratiei publice. In ambele performanta Guvernului a fost dezamagitoare. Piata muncii a devenit inca si mai rigida decat o lasase Codul muncii adoptat pe sest in 2003 - iar in ultima vreme neglijenta legislativa iese la lumina unde nici nu te astepti: a se vedea cazul salariului minim pentru personalul cu studii superioare din invatamant, unde instanta a luat singura decizie posibila (tinand seama de lege, nu de visele guvernantilor), aceea de a plati retroactiv profesorii la nivelul de cel putin 880 de lei lunar. In