Practic, lectura poate fi efectuată oriunde, chiar şi la masă, în timp ce mănînci. Andrei Pleşu remarca într-un articol publicat în Dilema din 1993, "Cum citim ziarele", faptul că această activitate, lectura, "se întrepătrunde misterios cu insondabile procese organice. ŤBolul» informaţional se prelucrează la nivel de intestin". Metaforic, cartea poate fi devorată, mîncată pe nerăsuflate. Avem chiar o "dietetică a lecturii", deseori preferăm o "carte uşoară", adică una mai uşor de mistuit, o "lectură digestivă".

Aşadar, a citi înseamnă senzorialitate, gesturi, posturi ale corpului, suporturi materiale şi locuri. Fiecare dintre noi are un ceremonial propriu al lecturii, tabieturi ale acesteia: patul, fotoliul, lumina, ţigara, cafeaua. Înainte de a ne instala în lectură, ne amenajăm un cadru confortabil care să participe la starea de bine a corpului. Lectura devine o plăcere.

Parcă Freud a fost cel care a semnalat că principiul plăcerii se regăseşte şi în funcţia fiziologică a defecării. Deschiderea sfincterului, evacuarea deşeurilor "josului corporal" duc la o senzaţie de plăcere, de uşurare. Excreţia se exercită într-un spaţiu ecranat de privirile celorlalţi. Avem de-a face cu o funcţie privată, solitară, individuală. Lectura la fel, tot o practică solitară. Atunci de ce să nu asociem aceste două activităţi atît de plăcute?

Practica aceasta, a lecturii la toaletă, nu este deloc nouă. Alberto Manguel, în celebra sa Istorie a lecturii, o găseşte atestată în secolul al XII-lea, în Viaţa Sf. Grigore, unde toaleta este descrisă ca "un loc de retragere unde poţi citi fără întrerupere". Însă în secolul al XII-lea, latrinele erau afară, ceea ce prezenta un mare inconvenient, mai ales iarna... Un istoric francez, Roger-Henri Guerrand, a scris o istorie a toaletei: Les lieux. Histoire des commodités (1982). De la el aflăm că "privatizarea excreţiei" înce