Cam tot ce mişcă în stînga spectrului politic italian se trage din Partidul Comunist Italian, un partid care se potriveşte cu greu în stereotipurile leneşe despre "roşii" răi ţinuţi la respect de "albii" virtuoşi. Cu o bază electorală masivă (era partidul comunist cu cel mai mare număr de membri din Occident, ajuns cel mai aproape de cîştigarea alegerilor), putînd conta pe crema intelectualităţii şi sindicalismelor postbelice, PCI a început prin a fi destul de rigid în doctrină şi de devotat centrului de putere moscovit. Mai tîrziu însă, PCI a devenit un partid traumatizat de Budapesta 1956 şi s-a îndepărtat fulgerător de Moscova, nu numai după episodul Cehoslovacia 1968, dar şi de însăşi ortodoxia doctrinară marxist-leninistă. Acest curs a făcut ca, după reprimarea Solidarităţii poloneze în 1981, PCI să se despartă definitiv şi public de mişcarea comunistă internaţională controlată de Moscova. Îmbrăţişînd parlamentarismul, sindicalismul şi acţiunea culturală, în locul insurecţiei, şi devenind din ce în ce mai apropiat de o colaborare sistematică cu stînga creştin-democraţiei peninsulare, se poate spune că în anii â70 şi â80 PCI a făcut un fel de politică social-democrată, jonglînd aiuritor de abil atît cu instrumentarul lui Gramsci, cît şi cu cel al clasicilor liberalismului politic. În deceniul opt, PCI a mers atît de departe încît a susţinut pînă şi statutul de membru NATO al Italiei.
De la acest drum spre centru al PCI şi trecînd prin dramatica sa scindare din 1991 s-a ajuns la mişcarea politică voit ecumenică din 2007, numită Partidul Democrat (PD). Această formaţiune strînge laolaltă foşti comunişti trecuţi la social-liberalism, ecologişti, creştin-democraţi de stînga etc. Votat în fruntea PD pe 14 octombrie, primarul Romei Walter Veltroni are şanse să fie o credibilă armă anti-Berlusconi. Omul este charismatic, mediatic, nechemat niciodată de ch
