La nivelul discursului public, romanii dovedesc o inclinatie pronuntata de a se defini mai ales in raport cu ceea ce se afla dincolo de ei.

Sa recunoastem ca autoidentificarea prin comparatie este un demers antropologic spontan. Intelegi adesea mai bine cine esti, cu titlu individual sau colectiv, atunci cand reusesti sa pui in evidenta si sa transformi in trasaturi definitorii un numar de diferente semnificative fata de cei din jur. Numai ca, spre deosebire de alte comunitati politice, pentru romani acest dincolo a fost, de cele mai multe ori, identic cu ei insisi. Incepand cu generatia marilor cronicari moldoveni si pana astazi, principalul reper etico-politic din jurul romanilor il constituie tot romanii. Poate cu exceptia perioadei interbelice, romanii din afara Romaniei au parut si par mai datatori de seama pentru esenta romanitatii decat cei cuprinsi intre granitele tarii. Pana la 1918, romanii de dincolo de munti si grija pentru soarta lor au furnizat criteriile identitatii nationale. Regimul comunist, care si-a delimitat cu precizie politieneasca un "afara", adica o exterioritate radicala deopotriva geografica si politica, a fost mereu framantat de preocuparea de a-i tine intr-un fel sau altul legati de Romania pe cei care o parasisera indiferent de motiv. Statutul oarecum privilegiat al Bisericii Ortodoxe Romane sub comunism se explica, printre altele, si prin faptul ca aceasta ii oferea statului socialist o retea de parohii ce aveau mai putin misiunea de a vesti Evanghelia, cat de a-i fideliza fata de patrie pe toti emigrantii de origine romana. Acestia aveau de altfel tendinta de a se descrie ei insisi in termeni de exilati, ca si cum legatura lor cu Romania era una nu numai imposibil de rupt, dar si datatoare de sens pentru identitatea lor personala. Postcomunismul nu a facut decat sa continue aceasta logica istorica implacabila. Par