Suntem o familie de profesori universitari. Avem un singur copil care are 26 de ani.
De la nastere el are un handicap intelectual definit medical ca "minimal brain disfunction", adica un IQ mic (intre 55 si 65). Fizic arata acceptabil, putin supraponderal, vorbeste bine, scrie, citeste, comunica. E corect, constiincios, atent, politicos, prietenos. Deficienta lui este legata, in primul rand, de vehicularea notiunilor abstracte. Nu poate socoti cat fac 6 si cu 7, nu cunoaste banii si nici nu intelege anumite lucruri care necesita o conexiune mai abstracta. E pasionat de calculator, comunica pe chat, administreaza niste canale chat pentru muzica, un fel de DJ pe calculator, ii plac acvariile si chiar se pricepe la acvaristica. Pe scurt, e un tanar agreabil (reproduc spusele unor cunostinte, pentru a incerca sa-mi limitez subiectivismul), cu o educatie destul de solida (spre deosebire de a multor altor tineri). Nu bea, nu fumeaza, nu minte, nu inseala, nu e violent, nu are nici o boala molipsitoare. A facut scoala asa cum s-a putut, cu multa intelegere din partea profesorilor. Chiar a fost simpatizat de profesori si de colegi. Ar fi atatea de spus... Dar cine ar avea rabdare sa asculte?
Problema noastra este ca vrem sa-i gasim un traseu, astfel incat sa poata trai decent, si cand noi, parintii, nu vom mai fi. Suntem foarte ingrijorati ca anii trec si el nu are o slujba, un rost, nu sta pe picioarele lui. Nu stim ce e de facut. Avem mare nevoie de un sfat. Ce sa facem?
Sa-i cautam un loc de munca, printre oameni normali? Discrepanta dintre el si ceilalti nu e deranjanta, lipsurile lui fiind compensate partial de educatie, comportament corect, limbaj civilizat. Marele avantaj al unui angajator ar fi: cinstea absoluta, constiinciozitatea, atitudinea civilizata, grija reala, pretentii salariale minime. Principalul dezavantaj: necesitatea unei perioade
