Lipovul este una dintre comunele nu prea înstărite din Dolj. Motiv cât se poate de serios pentru mulţi localnici să aleagă drumul străinătăţii, în speranţa înavuţirii în scurt timp şi pentru totdeauna. Motiv, de asemenea, pentru mulţi copii să accepte, vrând-nevrând, să rămână în grija bunicilor sau a rudelor şi să-şi aline singurătatea cu telefoane rare şi vizite, de vacanţă, şi mai rare… Cât vezi cu ochii prin Lipovu, puzderie de copii: pe uliţe, la porţi, pe maidane, în curţile sărăcăcioase. Peste tot, zeci de prichindei se bucură de ultimele raze de soare, fie bătând vreo minge frumos colorată în praful drumului, fie arătând prietenilor maşinuţe sclipitoare cum nu s-au găsit niciodată la magazinul general. Câţiva, mai năltuţi, se laudă cu celularele „ultima modă“ sau cu bicicletele strălucitoare. În ciuda prafului de care nu se feresc, aproape toţi sunt îmbrăcaţi frumos - cu haine „de firmă“, se înţelege, primite la pachetul lunar. Râd, glumesc, se iau la întrecere cu minunăţiile pe care le au sau se laudă cu cele pe care le vor primi la următorul pachet… La prima vedere, par fericiţi. Nişte copii obişnuiţi, cu o copilărie obişnuită. Dincolo de culorile vesele ale jucăriilor, însă o suferinţă nemărturisită le mijeşte sub pleoape. Şi asta, de fiecare dată când vor să plece acasă, când se duc la masă, când se apucă de lecţii, când se pregătesc de culcare sau pur şi simplu când, butonând telecomanda televizorului - „ultimul răcnet“ - aud cuvântul „mama“ sau „tata“. Pentru că atunci îşi aduc aminte de adevărata lor viaţă, dincolo de bucuriile mărunte şi colorate. Îşi amintesc că altcineva îi aşteaptă în casă, altcineva le pregăteşte mâncarea, altcineva se uită peste umărul lor să nu greşească socotelile la matematică şi altcineva le face seara patul, la culcare. Şi că toate aceste lucruri nu sunt şi nu vor fi niciodată la fel de bine făcute ca acelea pe care le