Manifestarile xenofobe si rasiste din Italia ultimelor zile sunt primul semnal al relansarii unor atitudini, reprezentate de unele forte sociale si politice si mai demult (dar oarecum estompat si mai curand marginal), specifice unui moment de jonctiune intre mesajele ideologice ale ultradreptei si un oarecare suport de masa. Pana cu doi-trei ani in urma, aceasta intalnire nu se produsese intr-o maniera cu adevarat ingrijoratoare. Dar constituirea in Parlamentul European a unui grup de extrema dreapta, voce legitima a unei tendinte mai putin cristalizate din societatea europeana a clipei de fata, si razmeritele din suburbiile Parisului, evolutiile din Belgia si reiteratele ciocniri de strada din Budapesta au evidentiat intrarea intr-o noua etapa. Aceasta se caracterizeaza prin revenirea decisa in prim-plan a manifestarilor extremiste, dupa ce vreme de mai multe decenii, dupa al doilea razboi mondial, ele putusera fi infranate sau macar tinute sub control. Ceea ce aduce nou cazul italian, in aceste imprejurari, este concesia majora facuta de un guvern democrat acestor tendinte xenofobe si rasiste, cu un indubitabil aer fascistoid.
Din nou, ca odinioara, avem de a face cu culpabilizarea pausala, in comun, a membrilor unei intregi etnii, cu instigarea la violenta si reprimare (atat organizata, din partea autoritatilor, cat si spontana, stradala) impotriva unei minoritati, fie ea etnica (romanii) sau/si rasiala (rromii). Totodata, acum are loc transformarea unei intregi categorii sociale (anume, imigrantii) intr-un cal de bataie si un tap ispasitor pentru mai amplele nemultumiri din societatea Europei largite.
In fata acestei situatii guvernele tarilor implicate direct – cel italian si cel roman, in speta – par neputincioase. Raspunsurile lor sunt marturia vie a dezorientarii si ele nu survin pentru a stavili recrudescenta fascistoida, ci au sensul u
