Mizind nerealist pe o continuare a cresterii economice in ritm inalt, guvernul a crezut ca poate arunca in stinga si in dreapta cu cadouri electorale, intre care se numara si marirea exagerata a pensiilor, lasind scadenta pe seama executivului care ii va urma. Confruntat cu probleme serioase la capitolele coruptie si competenta, cabinetul Tariceanu contraataca vorbind despre „economia care duduie" si despre programele sociale, cu trimitere in primul rind la marirea consistenta a pensiilor, pe care reuseste sa le finanteze tocmai pentru ca economia merge atit de bine. Realitatea e ca in afara de decizia politica majora de introducere a cotei unice, decizie asumata de altfel de Alianta PNL - PD, in ansamblu, in programul sau electoral, executivul condus de Calin Popescu Tariceanu nu prea are alte argumente solide care sa sustina pretentia sa de a fi considerat drept marele artizan al cresterii economice sustinute a tarii din ultimii ani. Altele au fost mecanismele importante care au intrat in joc si ele nu au avut si nu au decit in mica masura legatura cu afilierea politica a celor care au asigurat guvernarea in aceasta perioada. E vorba de intrarile masive de bani de afara, atit de la romanii plecati la munca in strainatate, cit si de fluxul investitional incurajat de garantia faptului ca Romania urma sa adere la Uniunea Europeana. Asa se face ca leul s-a intarit semnificativ in raport cu euro si inflatia a ajuns la valori rezonabile. In al doilea rind, competitia bancara acerba a dus la relaxarea creditelor si la cresterea galopanta a consumului. Ceea ce are o parte buna, a crescut Produsul Intern Brut si, inerent, au sporit si incasarile la bugetul de stat, dar si consecinte negative pentru ca, la un moment dat, a fost dat peste cap echilibrul dintre importuri si exporturi. Oricum, de citiva ani o parte a Romaniei pare sa traiasca intr-o avansata stare de euforie: p