Cu tristete si speranta despre istro-romani
In luna septembrie, "Formula AS" a facut o noua calatorie in Croatia. Impresionati de primele relatari ale colegilor nostri, dar si de solidaritatea manifestata de cititorii revistei, am hotarat sa mai mergem o data la istro-romani. Sa stam mai mult si sa intelegem mai bine. Sa aflam lucruri noi despre locul acela ciudat, aflat intr-o tara straina, unde oamenii si limba pe care-o vorbesc au radacini romanesti. Mai ales pe ei am vrut sa-i vedem, pe "vlaschii" nostri cei rataciti de istorie, "pohtiti" de-a lungul vremii de toti vecinii lor de hotare (sarbi, austrieci si italieni), dar uitati intru-totul de "fratii" lor din Carpati. Imbarcati in masini de teren (dotate tehnic ca sa se catere si pe luna), inarmati cu harti tiparite inainte de primul razboi mondial, pe care toate localitatile din peninsula Istria au nume neaose, romanesti (schimbate astazi in nume croate), bine garnisiti cu abecedare, albume si carti, dar si cu tuica de Maramures, am pornit, plini de speranta si dornici de fapte mari, intr-o noua expeditie de arheologie... sentimentala. (Uneori descoperi cu sufletul mult mai mult decat cu sapaliga stiintei.)
Fabula pastorului alungat
In Sucodru cel pustiu O spun de la bun inceput: desi sunt neam de pastori, locul in care traiesc istriotii nu seamana cu o gura de rai. Stapani, candva, ai superbei coaste dalmate (cel mai frumos tarm de mare din Europa), vlaschii s-au retras cu vremea, sau poate au fost "impinsi", spre centrul si nordul peninsulei, o zona muntoasa dar stearpa, arida, fara paduri, fara ape, cu pasunile cotropite mai degraba de hatisuri decat de iarba, cu dealuri golase, carora li se vad coastele. Nici o pasare, nici un caine, nici o oaie incalcita prin cele vajnice jnepenisuri, nici urma de ciobanas cu fluierul la chimir. A fost odata ca niciodata... Su
