Am trăit un an în Italia, în 2002, primul an al marii invazii româneşti. Consulatul din Bucureşti era luat cu asalt, iar în Florenţa bisericile catolice ofereau o dată pe săptămână spaţiu imigranţilor săraci din România şi Albania ca să aibă unde să se roage. În centrul oraşului, o ţigăncuşă de-a noastră circula printre maşini cu mâna întinsă, cerşind sub genericul „poverina de la Romania“. Eu făceam haz, dar bărbatul meu, nepot al lui Nicolae Iorga, turba de furie şi, când îi dădea ceva, îi amintea să nu mai spună că e din România. Făceam bancuri că ar fi putut spune că e din Ungaria...
În autobuzul care urca de la gară la mine la universitate se instalase o ceată de aurolaci, condusă ferm de copiii noştri, dar care conţinea şi copii asiatici. Limba lor comună era româna de gang şi stilul lor de cerşit era foarte agresiv. Făcusem prozeliţi. În Gara de Nord, pe vremea aceea nu mai găseai aproape deloc specia, intrarea fiind ferm închisă şi poliţia patrulând agresiv. Am exportat toţi delincvenţii noştri.
În statistici şi rapoarte, migranţii din România sunt un succes. Din cauză că sunt plecaţi nu avem şomaj acasă. Banii pe care îi trimit umflă creşterea noastră economică, pentru că rudele lor rămase acasă devalizează magazinele de electrocasnice. Îşi fac WC la casa de la ţară, bravo lor!, că statul nu va avea bani încă o sută de ani să facă veceuri tuturor. În Europa Occidentală muncesc în slujbe pe care alţii nu le vor şi aduc mobilitate şi creştere economică. Atunci când vin în vacanţe aduc cu ei alte pretenţii faţă de comportamentul vameşilor şi primarului din sat, aduc o exigenţă nouă, transferă experienţa unei civilizaţii. Tabloul, în mare, e perfect. Dar când te uiţi mai îndeaproape, o categorie enormă de oameni foarte săraci pleacă în Italia, unde nu găsesc mare lucru de făcut. Rămân pe stradă.
Şi chiar dintre cei care au plecat numai ca să plece
