Flacăra încă arde, religia îi desparte

„M-a cucerit cu gesturile lui aparent nesemnificative”

I-au mai rămas de la el numai câteva casete cu muzică şi o fotografie pe jumătate ruptă. Acestea sunt amintirile Cristinei, după o relaţie de doi ani şi o iubire de mai mult de un deceniu, care nu s-a stins nici acum. În 1996, când avea numai 14 ani, Cristina credea că şi-a întâlnit iubirea vieţii. În realitate, cei doi nu pot fi împreună nici acum, deşi nu îi desparte o distanţă prea mare. Ea stă în Bucureşti, iar el locuieşte la Timişoara.

Totul a început în vara lui 1996: „Era iunie, era frumos, după-amiaza, mă întorceam acasă de la şcoală şi, chiar înainte să intru în scara blocului, un băiat cu bicicleta mai să intre în mine. M-am speriat şi am început să ţip la el. El s-a uitat la mine, a zâmbit şi şi-a cerut scuze, politicos. De atunci, în fiecare zi în care ne întâlneam, mă saluta şi continua să-şi ceară scuze pentru incidentul cu bicicleta. Până într-o seară, când l-am întrebat, aşa, în glumă, dacă voia să mă lovească intenţionat. Mi-a răspuns: «evident! Trebuia să-ţi captez atenţia cumva». Şi în zilele următoare, chiar se străduia să o facă”, îşi aminteşte Cristina începutul relaţiei cu cel pe care îl iubeşte şi acum.

I-a dat toate florile... din grădină

Erau vecini de bloc. „Îşi făcea des apariţia şi m-a cucerit foarte repede cu gesturile lui. Îmi aducea floricele şi mă lua la plimbare cu bicicleta. În fiecare seară, primeam câte un trandafir mic, roşu, din grădina din faţa blocului. Până când s-au terminat florile”, spune Cristina zâmbind.

Au început să se vadă zilnic, să iasă împreună, să se plimbe prin parc. Aşa au ajuns să fie împreună. În tot acest timp, „nu a încetat să mă cucerească cu gesturile lui aparent nesemnificative”. Abdul era foarte romantic şi creativ, parcă rupt din tipare.

„A fost o perioadă ca un v