A fost de ajuns sa vedem cum inflatia a ridicat un pic glasul, reprosandu-ne indrazneala de a fi dat-o uitarii dupa sapte ani si jumatate de dezinflatie neincetata, pentru ca dintr-o data preturile, dobanzile, cursurile valutare sa dea navala in prim-planul dezbaterilor publice. Ocazie cu care societatea romaneasca a inteles ca locomotiva monetara, singura, nu poate sa traga trenul economiei. Pentru ca numai impreuna, politica monetara, politica veniturilor si politica de restructurare, in cadrul unui "mix" coerent, pot sa ne ajute sa ajungem cu bine la mal.
O intrebare nu s-a lasat insa mult asteptata: "Ce cauta restructurarea intr-o combinatie de politici economice pentru perioada post-aderare?". Cu alte cuvinte, despre restructurare am discutat in anii '90; sau in anii 2000, inainte de aderarea la Uniunea Europeana. Acum, in Uniunea Europeana, problema e depasita... Ei bine, intr-un astfel de punct de vedere nu cred. Cum sa fie depasita problema restructurarii cand, spre deosebire de noi, numeroase tari europene au o productivitate a muncii de cateva ori mai mare. Si, in consecinta, au si castiguri (din munca) de cateva ori mai mari. Iata un indiciu - departe insa de a fi singurul - care impune cerinta restructurarii. Adaugand ca avem nevoie de mai multa productivitate, de avantaje competitive, de tehnologii noi, de viteza de reactie la cerintele pietelor, de o alta calitate a produselor, de eficienta. O economie ineficienta, care produce inflatie, insotita de o birocratie umflata artificial, mare consumatoare de cheltuieli bugetare si creatoare de obstacole in fata investitorilor, are nevoie de restructurare. La urma-urmei, pana si tarile cele mai avansate isi restructureaza continuu economiile.
In marile companii din lume, cu istorii in spate, restructurarile incep cu rationalizarea schemelor de personal. Caci o companie ca asta inseamna intai si
