Care este boala societatii romanesti? Vorbim despre coruptie, despre politicieni interesati mai mult de propriile interese materiale decat de binele public… despre saracia care afecteaza, la noi, o fractie mult mai mare a populatiei, chiar fata de cele mai multe din tarile "surori" socialiste. Oare intelegem bine ce ni se intampla? Oare nu avem tendinta sa cautam tapi ispasitori care, chiar daca nu sunt cei mai virtuosi si mai de treaba "tapi" din lume, nu sunt, poate, chiar cauza ultima si cea mai detestabila a maladiei romanesti?
Un celebru sociolog francez de acum o suta si mai bine de ani, E. Durkheim, a vorbit despre starea acelor societati in mutatie rapida, care se numeste anomie. E un cuvant savant, care vine din greaca veche si inseamna absenta normelor de conduita, pierderea principiilor esentiale dupa care ne conducem in viata, o stare de dezorientare ce ii cuprinde pe membrii societatilor in rapida transformare si provoaca o stare de suferinta necunoscuta intr-o lume traditionala, cu principii bine stabilite. Aceasta stare, crede Durkheim, poate fi cauza pentru care unii membri, mai slabi, mai vulnerabili, ai societatii isi pun capat zilelor, cu alte cuvinte este cauza sociala principala a sinuciderii.
Mi-am amintit de teoria aceasta zilele trecute, afland despre faptul dureros al sinuciderii unui copil de 12 ani care nu a suportat perspectiva reintoarcerii in strainatate, la munca, a mamei lui. Astfel de cazuri de sinucidere la copii din cauza absentei parintilor, aflati la munca in strainatate, au fost mai multe in ultimii ani.
Desigur, cand este vorba despre un act suicidar, si cu atat mai mult despre sinuciderea unui copil, trebuie sa ne ferim sa pronuntam o judecata unilaterala, si cu atat mai putin sa condamnam pe oricine ar fi. Cu toate acestea, daca notiunea de anomie are vreun sens, atunci nimic nu poate sa caracte
