Chiar fără dezechilibrele macroeconomice cu care se confruntă România, comportamentul iraţional din piaţa muncii nu poate continua la infinit. Piaţa muncii din România trece printr-o perioadă asemănătoare anilor de creştere explozivă a companiilor de internet din SUA în 1998-2000. Candidaţii la posturi cer salarii mari, fără legătură cu ce pot oferi firmei, şi schimbă locul de muncă la numai câteva luni. În sectorul energetic, de exemplu, muncitorii refuză să fi

Chiar fără dezechilibrele macroeconomice cu care se confruntă România, comportamentul iraţional din piaţa muncii nu poate continua la infinit.

Piaţa muncii din România trece printr-o perioadă asemănătoare anilor de creştere explozivă a companiilor de internet din SUA în 1998-2000. Candidaţii la posturi cer salarii mari, fără legătură cu ce pot oferi firmei, şi schimbă locul de muncă la numai câteva luni. În sectorul energetic, de exemplu, muncitorii refuză să fie plătiţi în funcţie de productivitate, agăţându-se de sistemul anacronic al sporurilor care nu au nimic de-a face cu performanţa.

Efectul cel mai palpabil al acestor tendinţe este creşterea salariilor – lucru perceput ca benefic. Pe termen lung însă, dezechilibrul între salarii şi productivitate va perpetua comportamentul iraţional din piaţa forţei de muncă.

Deocamdată, cei care văd criza determinată de dezechilibrul dintre cerere şi oferta de forţă de muncă sunt în minoritate. Sinistra tradiţie stângistă a României face ca munca să fie, încă, privită de mulţi ca o asuprire, o relaţie în care angajatul îşi subordonează aspiraţiile în serviciul unui patron. În acest context, creşterea puterii angajaţilor în procesul de recrutare pare o bine-venită echilibrare a unui raport de forţe inerent inechitabil.

Aidoma efervescenţei d