N-am reusit sa vin la Bucuresti la inceputul lui noiembrie: am pierdut astfel prilejul de a vedea citeva spectacole bune de teatru in cadrul festivalului si pe acela de a participa la aniversarea revistei Idei in Dialog, dar mai cu seama am ratat ocazia de a revedea vechi si buni prieteni. imi pare rau. Aud insa ca ploua si e rece la Bucuresti, ca orasul arata mai degraba ca un santier enorm decit ca „micul Paris“ de odinioara – ce-i drept, devenit mare intre timp – si privind cerul albastru de aici, ma consolez cu gindul ca poate orasul va fi mai frumos si mai primitor la primavara si prietenii vor continua sa ma astepte cu rabdare si intelegere...

Pe Internet circula un text al lui Andrei Plesu intitulat Pesimism (mi l-a trimis recent un prieten romano-american reintors dintr-o croaziera europeana care a inclus si un popas in portul Constanta), al carui continut pare a se potrivi cu imaginea cenusie a orasului, asa cum am descris-o mai sus: „strazile vor ramine mereu betege, pline de gropi si asfaltate cu gumilastic, autostrazile, daca vor exista, vor fi niste santiere perpetue“, scrie autorul articolului si cuvintele sale confirma impresiile sotiei mele, revenita acum doua zile dintr-un scurt sejur bucurestean. Nu stiu daca asa stau cu adevarat lucrurile, dar in lumea noastra postmoderna construita din semne, simboluri si perceptii si lipsita de inclinarea, fireasca altadata, de a ne baza pe judecati solide care la rindul lor se sprijineau pe o intelegere a lucrurilor numita uneori „simt comun“, alteori „conceptie despre lume“, impresia este ca lucrurile merg rau la Bucuresti sau, in orice caz, nu prea bine.

„La Bucuresti“ inseamna in Romania sau cu Romania. Editorialele revistelor pe care le-am primit (de asta-data in real time!) par a confirma din plin aceasta impresie: se vorbeste despre o „apatie indusa“ (revista 22) intr-o „patrie af