Un vechi proverb ne avertizeaza ca „drumul spre iad e pavat cu intentii bune“. Un mod de a spune, pe de o parte, ca nu exista nici o legatura logica si necesara intre intentie si rezultat si, pe de alta parte, o infirmare implicita a principiului lui Machiavelli potrivit caruia „scopul scuza mijloacele“. Dar, in vreme ce multi politicieni din ziua de azi inca se revendica din gindirea politica a renascentistului italian, mult mai putini sint cei dispusi sa accepte ca mijloacele sint cel putin la fel de important e ca scopul, existind altfel riscul considerabil ca o idee buna sa fie definitiv compromisa.
Daca Machiavelli vorbea despre incompatibilitatea dintre etica si politica, Max Weber reinstaureaza suprematia eticului in sfera politicului. Vorbind despre cele doua pacate capitale – lipsa obiectivitatii si incapacitatea omului politic de a-si asuma raspunderea pentru actiunile sale –, Weber distinge intre o etica a intentiilor (intemeiata pe principii si convingeri) si o etica a responsabilitatii, care presupune asumarea raspunderii pentru consecintele oricarei actiuni umane.
Max Weber demonstreaza ca nu e suficient sa-ti proclami bunele intentii pentru a fi luat in serios, cita vreme nu dovedesti ca esti capabil sa raspunzi pentru faptele tale, sa-ti asumi in egala masura esecurile si reusitele. Politician responsabil nu este cel care spune doar ceea ce vor sa auda masele si nici cel care isi intemeiaza strategia electorala pe promisiuni ce risca sa ramina neonorate pentru ca ii lipsesc, de fapt, mijloacele de a le duce la indeplinire. Promovata in spatiul public, etica intentiilor se dovedeste a fi o etica a iresponsabilitatii, care mizeaza exclusiv pe manipularea emotiilor colective.
La noi, campionul absolut al eticii intentiilor pare sa fie presedintele tarii. Deloc preocupat de coerenta actiunilor sale, interesat pina
