Ţin să încep acest articol cu menţiunea că nu a fost un lucru premeditat să revin asupra mersului echipei tocmai când am fost învinşi. Nu am abordat meciurile cu Poli Timişoara şi Dinamo tocmai pentru că şi eu, ca mulţi alţii, am crezut că în partida cu Steaua se putea obţine un rezultat bun. Jocul din meciul cu Poli, dar mai ales cel din confruntarea cu Dinamo, au arătat că la Universitatea, când există motivare, curaj, dorinţă şi mai ales devotament nimic nu este prea mult. Doar neşansa a făcut ca în meciul cu Dinamo echipa să nu obţină victoria.
Spre surprinderea majorităţii însă, în meciul cu Steaua concentrarea şi ardoarea au dispărut. Jucătorii au apărut timoraţi, parcă prea speriaţi pentru a-şi arăta faţa de luptători din meciurile precedente. A părut mai mult că nu am vrut să câştigăm, decât că ne-au bătut steliştii. Am dat impresia că am venit deja învinşi şi că 90 de minute am fost degeaba pe teren, pentru că oricum ar fi urmat să pierdem.
Nu vreau să critic jucătorii, nu vreau să mai critic nici conducerea. Căci, până la urmă, nu ei sunt vinovaţi că noi suporterii am ajuns să trăim în iluzii şi în vise de preamărire, pe care ni le provocăm de fiecare dată după ce echipa are un joc mai bun. Nu ştiu câţi dintre noi am crezut că putem să obţinem victoria în Ghencea, dar un egal putea fi abordabil. De la promovare noi n-am învins nici o echipă din capitală şi ne-am trezit brusc peste noapte cu pretenţia că putem să învingem Steaua, în Bucureşti, ba chiar şi la scor, după cum afirmau mai mulţi suporteri. La fel de naivi probabil că au fost şi jucătorii, care visau prime pentru victorie la două goluri diferenţă. Pe Steaua, chiar şi în pasa proastă în care se află, nu poţi să o învingi numai din declaraţii, ca pe teren să te prezinţi degeaba. Pandurii au jucat luni cu ardoare şi prin muncă au reuşit să obţină un egal. Nu au ieşit în faţă cu declaraţii.
