Intr-o economie dezvoltata, salariul minim ar trebui sa aiba doar un singur rol, de protectie sociala. Dar, intr-o economie normala, salariul minim este de multe ori prea putin relevant, pentru ca minoritatea, si nu majoritatea salariatilor, este eligibila pentru a avea salariul minim.

In Romania, o tara cu o economie aflata inca departe de performantele medii ale zonei europene, salariul minim devine an de an, atunci cand se negociaza intre sindicate, patronate si Guvern, un adevarat subiect national. De fapt, in Romania, salariul minim include o serie intreaga de contradictii care, din pacate, au prea putin de-a face cu asigurarea unui nivel de trai decent.

In multe ramuri, salariul minim este esential pentru toti angajatii, pentru ca salariile personalului calificat sunt legate, printr-un coefficient, chiar de salariul minim. Mai precis, salariul unui sef de sectie se calculeaza plecand de la salariul minim pe ramura inmultit cu o anumita valoare.

In felul acesta, se ajunge ca de stabilirea salariului minim sa depinda banii pe care ii primesc si ceilalti angajati. Faptul in sine este aberrant, pentru ca exclude o negociere individuala care poate sa tina seama de performantele particulare ale unui angajat. Dar, in aceste conditii, pentru sindicate miza salariului minim este enorma.

Ele nu lupta doar pentru protectie sociala ci si pentru salariile tuturor angajatilor dintr-o ramura economica.

Salariul minim reprezinta, de fapt, trei salarii. Unul stipulat prin hotarare de guvern, al doilea negociat la nivel de ramura, iar al treilea, absolut ciudat, pentru salariatii cu studii superioare care ocupa, in mod evident, si o functie care, prin fisa postului, necesita astfel de studii.

Perpetuarea existentei in lege si in contractele colective de munca a celor trei salarii minime ar putea duce la o ade