Conform insemnarilor mele de-a lungul ultimilor 50 de ani – de un subiectivism care le abroga orice baza stiintifica – Laurentiu Ulici este cel care a introdus in publicistica noastra, inca inainte de ’89, pe vremea celor mai tepene maniheisme, oximoronul. Eu, la cita scoala am avut, in cronicile lui am descoperit acest cuvint straniu, cu totul neortodox in religia realist-socialista si, dupa o cercetare prin dictionare, am facut un pagin seminar, cu Lulu, intre doua belote, intre doua pronosporturi si o controversa apriga „pe Caragiale-Eminescu“, cum ne statea in obiceiuri. Dupa ce mi-a explicat mecanismul, tot cu el l-am trait, din text in viata, din viata in (sub)texte. Ulici a fost un oximoron in miscare:

grav in ambitii, jovial pe mari suprafete;

dur in gust, suplu in stil;

serios in proiecte (ca acel unic Nobel contra Nobel), la fel de serios in farse;

ludic pina la Dumnezeu, punea jocul mai presus de un articol si scria articole dupa care nu mai era bine sa te joci cu el;

temeinic in egoisme, era capabil sa se zbenguie – cu delicii – in nimicuri;

generos, devenea nu o data un terorist al generozitatii;

timid in tandrete, era avid de victorii pentru care intra in comploturile unor cauze drepte, niciodata sumbre;

stingaci in confesiuni, solid in amicitii, avea viclenia lui in a nu se incredinta dogmatic;

taciturn in patos, prindea zile lungi de entuziasm pueril;

tactician in morala, isi permitea – cu larghete – sa fie tacticos in politeturi;

bun organizator de farse, avea avint in aventuri ideologice;

bon viveur, stia bine ce-i o primejdie, dar si o melancolie;

trufas, angoasat doar de perspectiva unei umilinte, isi ingaduia pozne de caracter, labilitati umorale pe care si le pedepsea fara martori;

nici optimist, nici pesimist, detestindu-le cliseele, dobindise flex