Uităm, de cîte ori nu recitim cum se cade Momente şi schiţe, că pedagogul-dresor, cu părtinitoarea lui metodă, ţine de şcoala nouă. I se întîmplă, cu alte cuvinte, şi şcolii pocinogul ce paşte o lume-ntreagă: graba de-a confunda vechiul cu bunul de aruncat. Şi mai auzi, apoi, că alţii aveau universităţi pe la anul 1000, în vreme ce noi... Ei bine, noi n-am greşi vizitîndu-ne mai ades şcolile vechi, de provincie, părăsite-n umbra unei biserici.

Una din ele, rezistînd multor orînduiri, şi avînd, în vremile bune, putere de judecată asupra românilor, este Sfîntul Nicolae din Şchei. În preajma ei, la un parter uşor coborît, s-a reconstituit o sală de clasă cu cîteva bănci înguste, un abac, nişte cărţi - străbunicele celor cărora li se dedică această rubrică, şi un bust. Nu-i greu să-l recunoşti, deşi o anume grabă, de care pomeneam, nu-l desprinde, nici măcar în programele universitare, de scurta, dar atît de însemnata lui epocă, trecută, totuşi, în fugă, între valul vechi şi valul nou. Despre Anton Pann vorbesc, cel a cărui tresărire de cărturărească vanitate le-o prezintă părintele Oltean oaspeţilor lui: a cerut să se treacă numele său în coada ctitorilor şcolii celei vechi, de la biserică.

I s-au făcut, ce-i drept, şi cadouri nemeritate, dintre care cel mai răsunător (sic!) e muzica la Un răsunet, pe care el, pare-se, doar a pus-o în circulaţie şi a îmbrăcat-o în steagul revoluţiei, care-a ajuns să-şi facă imn dintr-o cuminte priceasnă de-a lui Ucenescu, Din sînul maicei mele, pe care Mureşanu şi-a compus versurile. Pesemne că este, aici, sîmburele unui proces de paternitate. Însă istoria literară n-are spor, dacă încearcă să concureze legenda, mai ales în plin ev romantic.

Cu toate astea, povestea, de găsit, pînă nu demult, poate şi acum, în manualele de şcoală, despre salonul revoluţiei, în care, mişcat de versurile lui Mureşanu, Anton Pann se ri