Îngerul necesar, lungmetrajul de debut al lui Gheorghe Preda a fost dorit ca o provocare la adresa trend-ului actual: mizerabilist, minimalist, anitcalofil, cu mize sociale şi nu strict estetice, cu priză directă la realitate, docudrama etc. Dacă întoarcem pe dos modelul respins de regizor ar trebui, în principiu, să găsim mizele sale şi un film estetizant, în afara actualităţii, a sferei sociale, psihedelic, fantast, evazionist, un thriller conceptual sau un film de artă în sensul de "artist" aşa cum o serie de prozatori esteţi sunt caracterizaţi prin stil, prin scriitura artistă. Gheorghe Preda se consideră un stilist care joacă totul pe o singură carte, vizualul, repudiind programatic aportul actorului definit ca prezenţă care refactă lumina şi emoţia şi atît. Regizorul declară tranşant că nu va realiza niciodată filme "de actori". Acest lucru i-a reuşit remarcabil în film: actorii pur şi simplu nu se văd, iar cînd se văd au ceva transparent, clorotic. Din două motive: ori joacă execrabil de prost, Anca Florea în rolul Anei este o astfel de prezenţă graţioasă şi inexpresivă, ori sunt inconsistenţi, fapt care derivă pe de o parte din scenariu, care nu are liniile de dezvoltare a acţiunii, a caracterelor şi intriga clar trasate, iar pe de alte parte, din cauza modului în care regizorul lucrează cu actorul, utilizîndu-l într-o ordine a secundarului, ca pe un simbol menit să reflect o idee. În dialogul pe care l-a avut cu criticii de film la IPIFF, Gheorghe Preda şi-a precizat şi mai clar estetica, menţionînd că doreşte să folosească actorii într-un fel de semiotică vizuală, ca pe nişte semne, accentul fiind pus pe imagine. Cu o remarcabilă cultură cinematografică, lector la U.A.T.C., rafinat, am impresia că Gheorghe Preda a făcut ca regizor o greşeală fundamentală, aceea de a ignora programatic actorul, minimalizînd aportul pe care el îl aduce în film. Componenta ava