Sînt uluit cum o societate mimetică, precum cea în care ne-a fost dat să trăim - dacă n-am făcut cumva alte opţiuni - nu se lasă civilizată mai grabnic şi mai temeinic. Avem în România toate tehnologiile de comunicare, dar în doze farmaceutic izolate. Cifrele consumului cultural o arată. Avem de asemenea o clasă medie care se defineşte (pentru că nu vrea altceva mai bun) printr-o provincială frenezie a consumului. Ea coboară standardele şi copiază forma, fără a se mai îngriji de conţinuturi sau dinamici. Avem, în fine, o serie de mari îmbogăţiţi care îşi exhibă narcisic interioarele şi averile pentru Top 300, dar care nu mişcă un deget pentru mari proiecte de mecenat sistematic. Ei se mulţumesc să deschidă băierile pungii, dacă le surîde ceva. Nu au o educaţie suficient de rafinată - şi nici un patriotism suficient de viu - pentru a contribui la res publica.

Pe acest fundal descris poate în culori pesimiste, dar nu mai puţin obiective, imersiunea cuiva în peisajul industriilor culturale franceze, bunăoară, poate demobiliza orice ambiţie recuperatorie. Pentru că te întrebi: dacă în aproape 18 ani - timpul necesar pentru ca democraţia noastră să atingă "majoratul" -, tot nu avem un catalog naţional al titlurilor anuale, tot pe o difuzare de carte primitivă mizăm şi tot din resturi trăim la masa dezbaterii publice, oare de cît alt timp vom mai avea nevoie pentru a intra, cu adevărat, în postmodernitatea postindustrială & postistorică pe care "ceilalţi" (marile, obsedantele noastre modele) o trăiesc, deja, cu deplin aplomb?

Veţi spune că e o chestie economică. Staţi să ajungă PIB pe la vreo 200 de miliarde de euro şi va sosi şi vremea culturii mai sofisticate, ca vîrf - sau măcar alternativă - la o bine întocmită cultură "pop". Se prea poate, numai că nu cumpăr. Am convingerea că situaţiunea noastră naţională nu se poate explica prin vulgara lipsă de ban