Pentru un jurnalist, nu-i dilemă mai mare: ce să aduni? Hîrtie în stive, în saci, în munţi care sfîrşesc prin a umple debaraua? Semne, cu miile, în hard-uri distruse în vreun scurtcircuit nepăsător în problema posterităţii tale? Scrisorile oamenilor, vorbele lor bune, nervii şi chiştoacele de milioane de kilometri puse cap la cap, pe care le-ai lăsat în redacţiile vieţii tale? Decupajele din reviste, de care acum îţi vine să rîzi? Casete cu imagini păstoase, din locuri imposibil de identificat, cu un comentariu din off care îţi pare la fel de îndepărtat acum, ca anii â50 despre care citeai în epocă...? Ce să păstrezi, cu ce te alegi, ce rămîne pînă la urmă din cariera unui jurnalist? Ce lasă copiiilor, dacă cumva are timp să-i facă şi să-i crească şi să le explice ai cui sînt?
Opera. Dacă se poate, chiar opera de asanare socială, de îmbunătăţire funciară a moravurilor, de combatere de la rădăcină a dăunătorilor. Opera jurnalistului, aşa cum o vede publicul, acela ţinut de vorbă în sondaje şi întrebat pe stradă, cînd n-ai nimic mai bun să umpli jurnalul. Vedeţi dumneavoastră, treaba noastră e să facem bine societăţii. Nu bani.
Asta e o viziune a presei, nu mereu cea în care credem. Şi nu putem să credem în ea nu pentru că ne dorim avere, ci pentru că ştim sigur că nu putem să facem mereu bine. Presa, pînă la urmă, e o sumă de influenţe, în care adevărul e doar una dintre ele. În rest sînt oamenii şi interesele lor, fiecare dînd un brînci mai mare sau mai mic căruţei noastre cu mesaje, zdruncinate şi amestecate: comedie şi deces, vene tăiate şi paiete, multă imaginaţie şi cîte stereotipuri vă doriţi. Chiar, mai vreţi multe?
E uşor să fii dezamăgit ca jurnalist de profesie. N-ai avantajul doctorului, să-ţi vezi pacientul plecînd acasă pe picioarele lui. N-ai bucuria arhitectului, să treci pe lîngă casa ta, chiar dacă locuită de altul. N-ai nici
