Am fost cu profesorul Mihai Pop într-o relaţie foarte strânsă din momentul în care i-am devenit student la un curs special despre balada populară, în anul universitar 1964-1965. îi fusesem, fireşte, student şi în anul I, la cursul general de Folclor literar românesc, de el instituit la Facultatea de Litere din Bucureşti. Şi după plecarea mea de la catedră, unde el mă oprise, relaţia s-a păstrat, fiindu-i acum doctorand. Şi după susţinerea tezei, în 1977, relaţia s-a păstrat. Era, de altfel, greu ca cineva care i-a trăit în preajmă o vreme să nu păstreze legătura cu Profesorul, pentru că el se interesa întotdeauna de foştii săi colaboratori, sugerându-le, cu delicateţea lui recunoscută, să nu aibă reticenţe în a-l vizita, pe motiv că l-ar deranja. îl vizitam, aşadar, de două-trei ori pe an, după un telefon prealabil. Mă primea întotdeauna bine dispus, întrebându-mă dacă nu i-am adus o carte. Era modul lui măgulitor de a ne stimula să scriem. între două asemenea vizite, Profesorul pierduse, în urma unui infarct, pe unul dintre cei trei băieţi ai săi, de care noi toţi ştiam că era foarte mândru. Pregătindu-mă să-l vizitez după acest nefericit episod, eram terorizat de ideea că nu voi găsi tonul şi cuvintele potrivite în conversaţia pe care urma s-o am. Am fost însă uluit când amândoi, Doamna şi Domnul Pop, m-au primit şi am stat de vorbă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am avut atunci o revelaţie teribilă: Profesorul era de o armonie şi un echilibru clasice. Mihai Pop-omul îşi asuma psihologic activitatea ştiinţifică. Pentru el, decuparera, de pildă, în spiritualitatea românească, a mitului "marii călătorii", într-o comunicare făcută cu prilejul sesiunii internaţionale care-l omagia pe Roman Jakobson, în 1967, nu era doar contribuţie academică oarecare, ci o valoare consubstanţială personalităţii sale, umane şi ştiinţifice deopotrivă.
Revelaţia pe care am a
