Pe vremea cînd de-abia ajunsese preşedinte şi nu se despărţise cu totul de poziţia de administrator universitar, Emil Constantinescu a fost întrebat la GDS de ce la Universitatea Bucureşti closetele sînt ca la Gara de Nord. Întrebarea mi s-a părut de atunci a se sprijini pe două prezumţii greşite. Unu, că un spaţiu intelectual e o rezervă naturală care nu e contaminată de aceleaşi probleme cu restul mediului social în care se află, că o universitate între gunoaie, de exemplu, poate să fie curată. Doi, că rectorul şi numai el este responsabil de starea closetelor, chiar în spaţiul mult lăudatei autonomii universitare cîştigate la Revoluţie. Dacă universitatea noastră nu evoluează, este tocmai din pricina unor asemenea prezumţii veşnic autojustificatoare, în care mîndria e la noi şi răspunderea la alţii. Şi universitatea nu evoluează. Cele 12.000 de titluri de doctori acordate în ultimii ani nu au mai multă acoperire în realitate decît aveau titlurile date sub comunism. Fără un proiect intelectual de curăţare, prin care treptat gunoiul să cadă la fund, sau măcar să fie deosebit de ce nu e gunoi, evoluţia universităţii nu va veni de la sine.

O universitate adevărată e un spaţiu miraculos. Nu doar la figurat, ci la propriu. Aş putea da multe exemple, dar mă mărginesc la vulpea pe care am văzut-o din biroul meu de la Oxford astă-primăvară, care a traversat pajiştea Institutului de Studii Europene, pentru a urca apoi zidul de cărămidă pe verticală, ca în desenele animate. Nu m-ar fi mirat dacă ar fi venit şi la seminar, ca un homeless de la Harvard care venea regulat, făcîndu-l pe decanul nostru să înceapă totdeauna cu "Onoraţi oaspeţi, dragi studenţi, dear homeless". Într-o universitate adevărată, studenţii te fugăresc ca să îţi bîlbîie proiectele lor cu un entuziasm contaminant. Profesorii îşi găsesc întotdeauna timp cînd e de explorat o inovaţie. Administrato