Nu pot fi bănuit că n-aş avea suficientă simpatie pentru ideea de minoritate, de grup defavorizat, că n-aş fi un duşman al persecuţiilor şi discriminărilor. Şi totuşi, marşul pe care l-am văzut pe străzile Bucureştiului, săptămâna trecută, un marş anti-discriminare, m-a pus pe gânduri. Privit de la distanţă, el n-a fost cine ştie ce. Vreo treizeci-patruzeci de indivizi care cărau, pe ploaie, nişte pancarte şi rosteau, din când în când, diverse lozinci. Partea cu adevărat şocantă e că protestatarii aveau feţele acoperite cu un fel de cagule menite să bage spaima în tine. Oricât ai fi de tolerant, de sprijinitor al pluralităţii de idei, nu se poate să nu-ţi fi trecut prin minte bănuiala că participanţii aveau ceva de ascuns. Ce anume?

Astfel de grupuri mascate am mai văzut în galeriile violente de fotbal, populate de bătăuşi cu lanţuri şi bâte gata să fie izbite în scăfârliile suporterilor galeriei adverse. Nu ştiu dacă e vorba de unii şi aceiaşi indivizi, dar semnele exterioare îi plasează în categoria celor ce nu vor să fie ulterior identificaţi. Prin însuşi gestul ascunderii feţei, ei transmit un semnal negativ: că e ceva dubios în acţiunea lor şi că scopurile urmărite nu sunt tocmai curate. Lucru cu atât mai surprinzător, cu cât doleanţele păreau cu totul fireşti: lupta împotriva discriminării. Ce om normal n-ar fi de acord cu aşa ceva?

N-am să înţeleg, însă, niciodată de ce împotriva nedreptăţilor, intoleranţei, abuzurilor trebuie să lupţi renunţând la propria identitate în favoarea unei non-identităţi. O fi mesajul mai puternic dacă vine din neant? Or fi ideile mai percutante dacă le comunici prin formule în care omul e redus la consistenţa dubioasă a unei măşti? Sau e vorba de cu totul altceva, de acţiuni ce n-au de-a face nici cu democraţia, nici cu discriminarea?

Lucrurile încep să se lămurească dacă ai curiozitatea să intri pe site-ul uneia