Cum se întâmplă, nu prea ştiu, dar această ultimă carte a lui Sorin Stoica - Aberaţii de bun-simţ - e altceva decât o propunere implicită ori o zgomotoasă tentativă de reevaluare a tânărului autor. Ideea de celălalt, atât de dragă simultan antropologilor şi criticilor literari, se arată străină de metoda practicată cu lentoare de gigant aici. De la începutul editorial şi până la finalul biografic mult prea timpuriu, Sorin Stoica rămâne, în linii mari, unul singur. Neschimbat şi greu de tulburat. Sinceritatea, jocul de-a povestea, pofta nebună de a spune totul, raportarea la câteva personaje-blazon, finul umor bărbătesc sunt câteva din mărcile certe ale autorului Limbii comune. Iar consensul recenzenţilor în a le depista şi expune, la fiecare nou, neaşteptat, volum, nu e nici pe departe rezultatul unei banale întâmplări probabilistice.

Desigur, ne putem întreba, ca de fiecare dată în asemenea cazuri de dispariţie prematură, cum ar fi evoluat şi cum s-ar fi schimbat scrisul lui Sorin Stoica. Ştim din experienţă că, oricât de seducător etalate sau de logic construite, mai toate variantele care s-ar putea avansa sfârşesc în pura fantezie. Ar fi scris un roman fluvial, ancorat în temele mainstream ale comunismului? Ar fi renunţat vreodată la actantul lui drag, la cinicul cu nume şui, Nae Stabiliment? Ar fi continuat suita de proze scurte şi de radioscopii ale proximităţii, în linia recunoscutei admiraţii pentru Mircea Nedelciu? Foarte greu de aproximat. Cu atât mai mult cu cât Aberaţiile de bun-simţ nu ne oferă nici un indiciu.

Şi, într-un anume sens, e mai bine că e aşa: dacă unul din marile pericole - sancţionabile, într-adevăr - care-i pândesc pe descoperitorii târzii ai lui Sorin Stoica este cel al transformării dramei personale a autorului în melodramă critică, plăcerea naivă de a mai întâlni măcar accidental o carte a sa nu poate fi nici interzisă, nici