În zece ani situaţia dicţionarelor pe teme de literatură română s-a schimbat semnificativ în bine. Dacă multă vreme după 1989 ne lamentam că nu stăm deloc onorabil la acest capitol şi ne bucuram că, în sfârşit, putea apărea Dicţionarul scriitorilor români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu, pregătit înainte, dar oprit cu informaţia la limita anului 1989, de un deceniu am putut consemna victorie după victorie. La un bilanţ atent (pe care merită să-l facem cât de curând), am putea contabiliza aproape douăzeci de dicţionare literare, cu diferite intenţii (pe epoci, pe genuri, pe zone, pe scriitori din ţară sau din exil, pe opere, pe biografii, de termeni şi un dicţionar general). Ion Pop a iniţiat (înainte de 1989, deci cu două decenii în urmă) un dicţionar de opere literare româneşti cu o mare parte din colectivul de profesori de la Facultatea de Litere din Cluj, angajând, mai precis, Catedra de literatură română, comparată şi teoria literaturii. Coordonatorul mărturiseşte în prefaţă că a fost nevoie de mai multe etape pentru finalizarea proiectului. Prin 1985, se pregătea realizarea unui dicţionar de opere clasicizate, în cadrul căruia literatura contemporană ocupa un loc restrâns. În 1995 s-a întâmplat o reevaluare decisivă a proiectului ce risca să rămână un şantier fără rezultat sau cu unul modest. Amplificat, acordând un spaţiu foarte generos literaturii contemporane, dicţio­narul a primit un impuls fructuos şi datorită reorganizării cercetării ştiinţifice în centre sprijinite de Ministerul Educaţiei Naţionale de atunci. Primul volum, literele A-D, a apărut în 1998, iar în 2000 dobândea o formă îmbunătăţită în ediţia a doua, revăzută şi adăugită. Editura care şi-a asumat misiunea de a tipări acest dicţionar este Casa Cărţii de ştiinţă, prin implicarea inspirată a redactorului Irina Petraş. Gheaţa s-a spart şi fluviul alfabetic al operelor li