Iarasi despre greata existentialista din poezia tinerilor. A celor care aveau cativa ani cand s-a surpat zidul comunismului si-n locul lui s-a insinuat treptat o societate tulbure, agresiva, fara reguli.
"Scapa cine poate!" pare a fi blazonul ei manjit cu sange intelectual (la propriu). In vidul istoric tot mai pronuntat, din nou exilul (intern sau extern) a ramas singura atitudine posibila, si de aici insingurarea, furia, frustrarea tinerei generatii. A te simti "destarat" in tara ta: cumplita senzatie zilnica ce-ti da vertij la fiecare pas. "Era ticalosilor" spunea Marin Preda, referindu-se, cifrat-alegoric, la strambatatea comunista, nestiind ca ea va continua peste decenii pe acest meleag balcanic in care doar funia din casa spanzuratului mai are un pic de demnitate.
Cam asa simt tinerii poeti, si cei ce ii acuza de extremism ori de anarhism n-au avut niciodata in vilele si limuzinele lor nici o funie cu latul ei suierator pandindu-le capul. Romania: oameni, caini si biciclisti pe un singur trotuar; cum sa nu scrii versuri de spanzuratoare? Iata cum suna sfarsitul primului poem din carte*: "aici ma simt un soldatoi in pantaloni scurti,/ care este decapitat ora de ora, zi dupa zi,/ al carui cap se rostogoleste, manjind cu sange gros strazile miscatoare./ strazile miscatoare, vibratia din dara fiecarei ticalosenii, abia perceptibila./ se rostogoleste, alandala, spre suprafata moale a butucului./ si ma dau cu bicicleta prin manastur./ dandu-mi seama ca imi creste par din ficat si din splina./ dandu-mi seama ca am sarma ghimpata la gura,/ ca intreg cartierul se comprima/ venind tavalug peste mine/ sa ma inghita. vad/ trepidatia halbelor de bere pe mesele teraselor,/ pe toti tipii aia cu fetele congestionate privindu-le./ e ceva ca un cutremur, naiba stie, respir furios,/ picioarele au inceput sa mi se inmoaie.// dintii imi devin lichizi si asud
