Recent a avut loc relansarea revistei bilingve Otaku, eveniment găzduit la Cluj de simpatica ceainărie japoneză "Yume", una din locaţiile-chist ale oraşului, care încearcă să acumuleze public prin focalizarea unei anumite categorii de afinităţi, pasiuni şi obsesii culturale. Evident, în cazul "Yume" e vorba de cele împrumutate din cultura (contemporană) japoneză, inclusiv disciplina descălţatului la intrare şi cazna adaptării coloanei vertebrale la şezutul în jurul mesei fără picioare. Otaku, în versiunea românizată Otac (pl. Otaci), e unul dintre termenii japonezi cu încărcătură pulp, înscriindu-se, sub aspectul rezonanţei, într-o listă care ar mai putea conţine termeni ca western, zombie, kung-fu, manga şi, ca să alegem şi un termen din spaţiul naţional, maneaua. Popularizat în lumea occidentală de scriitorul cyberpunk William Gibson, sensul peiorativ al termenului a fost asumat cu mîndrie şi apoi distorsionat pînă la a căpăta încărcătura de logo al unei mişcări culturale. Într-un mod similar celui prin care expresia pulp fiction a evoluat de la simbol al literaturii de consum la titlul unui film premiat la Cannes, ori felul în care Andy Warhol a inventat pop-art-ul din nimic, Otaku ajunge la români după numeroase drenări semantice, evoluînd de la autism fetişist la elitism fetişist. Pînă la urmă, ceea ce animă mişcarea Otaku românească este o formă pasională a consumerismului, o cultură a hobby-ului alimentată de tendinţe promovate de japonezi - colecţii urban toys, folosirea compulsivă a Internetului (mecanismul esenţial de promovare a mişcării), fenomenul manga, filme horror cu fantome şi chiar forme benigne de Celebrity Worship Syndrome, un mic capitol la care am reuşit să le-o luăm înainte.
A argumenta împotriva Otaku înseamnă a invoca necesitatea confruntării cu realitatea, orientarea spre actualităţile societăţii, eventual îmbrăţişarea divertismen
