„Cum a fost posibil?“,

de Maria Marian

Editura „Universal Dalsi“, 2006

Maria Marian este o scriitoare care mi-a atras atenţia prin discreţia cu care slujeşte literatura şi propria-i vocaţie în cărţi care vin, pe un traiect luminos, spre cititor din 1982 încoace – an în care a debutat cu volumul „Lasă asta“ (Editura „Cartea Românească“). Au urmat încă două volume până în 1989, bornă psiho-temporală după care autoarea explodează, parcă, într-o cursă în care părem prinşi cu toţii: anume, aceea de a ajunge din urmă un trecut pe care „prezentul“ celor aproape 50 de ani de coşmar comunist l-a tatuat cu spaime din cap până-n picioare. Totuşi, n-aş vrea ca un cititor neprevenit să creadă că Maria Marian este o autoare care publică mult şi, mai ales, face zgomot asupra cărţilor sale. Discreţia sa este funciară şi, dacă eu însumi n-aş fi recepţionat cărţile ei prin prisma unor cronicari harnici precum Alex Ştefănescu, nu aş fi aflat ce univers şi-a construit – cu o discreţie care face din ea un scriitor nepervertit de zgomotul şi furia contemporane.

Autoare a peste douăsprezece cărţi, Maria Marian este, chiar simplificat spus, o „mărturisitoare“ a condiţiei româneşti, adică a „cetăţeanului“ (cum îi spune, fără ironie, prefaţatorul volumului „Cum a fost posibil?“, Domniţa Ştefănescu) angrenat într-un sistem în care oamenii de vocaţie şi, mai ales, de caracter sunt striviţi de formidabilul aparat de represiune care anihila individualitatea. Cazul Babu Ursu, „naivul stegar al libertăţii în care credea“, cum empatic îl defineşte autoarea, este edificator pentru Codul Penal al întregii umanităţi, nu doar pentru asasinii care au condus România timp de aproape 50 de ani. În fraze atice, Maria Marian vorbeşte despre oameni pentru care cultura libertăţii este scump plătită într-un regim dedicat ritualului satanic la care s-a dedat cu o voluptate a macabrului