Liviu Bordaş mi-a trimis zilele trecute o scrisoare supărată în care îmi arăta cum, pe fondul psihozei anti-româneşti care a lovit de câteva săptămâni Italia, în presa de la Roma s-a redeschis dosarul trecutului fascist al lui Mircea Eliade. Pretextul l-a constituit premiera filmului lui Francis Ford Coppola, Youth whitout Youth, ecranizare după nuvela lui Eliade, Tinereţe fără tinereţe. Deja clasicei acuze privind trecutul fascist (venită din Italia, această acuză sună cel puţin bizar, ca şi cum cineva din altă ţară ar fi acuzat de presa din Germania de trecut nazist) i s-au adăugat cu acest prilej şi altele noi, cum ar fi cea de impostură sau "şamanismul dubios" care îl făcea pe savant să umple "nu numai amfiteatrele cu studenţi, dar şi propriul pat cu studente".

Neaşteptata şi, în formele ei concrete, nedorita, revenire a cunoscutului prozator şi istoric al religiilor în atenţia presei occidentale mi-a îndreptat atenţia spre cartea lui Andrei Oişteanu, Religie, politică şi mit. Texte despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu. Mărturisesc că am primit de mai multă vreme această carte, dar am tratat-o cu oarecare mefienţă pentru că nu vedeam rostul unei noi discuţii despre raporturile dintre maestru şi discipolul său după publicarea corespondenţei lor şi apariţia a zeci de cărţi şi articole despre fiecare dintre cei doi protagonişti. Mai mult decât atât, aveam o idee şi despre poziţiile lui Andrei Oişteanu în aceste chestiuni, pe unele dintre ele invocându-le chiar în propriile-mi cronici la cărţi de (sau despre) Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu. Trebuie să mărturisesc, de aceea, că impresia pe care mi-a lăsat-o volumul, încă de la primele pagini, a fost una intensă de déjŕ lu. De altfel, Andrei Oişteanu nu îşi propune să aducă informaţii noi, dezvăluiri capabile să modifice de o manieră spectaculoasă cunoştinţele generale despre Eliade şi Culianu sau să r