Corneliu Baba ar fi împlinit luna aceasta, în plină zodie a Scorpionului, 101 ani. Trăirile sale contradictorii, oscilaţia între lumină şi întuneric, între vocaţia de constructor demiurgic, romantic şi ultimativ, şi somaţiile voluptoase şi disolutive ale materiei nu se regăsesc nicăieri mai puternice şi mai convingătore decît în portrete şi în autoportrete. Încă de foarte timpuriu, portretul devine pentru el vehiculul performanţei şi al conştiinţei de sine. Referindu-se la un asemenea moment, la cel imediat următor terminării războiului (anii 1919-1920), Baba mărturiseşte fără echivoc: ,,...făceam ce voiam, căpătasem faimă şi aere de portretist, lucru justificat de un anumit orgoliu al vîrstei". Era încă perioada craioveană, cînd el lucra constant în atelierul tatălui său şi cînd supravegherea acestuia se exercita atent, dar fără intervenţii explicite decît atunci cînd normele academiste păreau ameninţate prin interpretări nepermis de libere. Nu se ştie nimic despre lucrările din această perioadă, fie pierdute cu totul, fie rătăcite anonim prin vreo colecţie particulară, fie chiar păstrate în colecţia artistului, dar niciodată făcute publice. Că faptele stăteau chiar aşa, cum o spune pictorul, că dobîndise adică o "faimă de portretis", este un adevăr incontestabil. Primul argument ar fi acela că, înzestrat cu o îndemînare ieşită din comun pentru desen, Baba nu putea să nu-şi folosească această calitate pentru a face cu precădere lucruri ce se bucurau de o atenţie maximă, atît în mediile artistice academiste cît şi în opinia acelui segment din public care se interesa de artă. Iar genul cel mai autoritar şi cel mai preţuit era tocmai portretul, socotit o expresie maximă a talentului şi a seriozităţii, dar şi dovada irefutabilă a celei mai înalte măestrii profesionale. în al doilea rînd, de-a lungul întregii sale cariere, Corneliu Baba a avut o permanentă fascinaţie a p