Are dreptate Ana Blandiana: nu putem caracteriza psihologia omenirii din ultima jumătate de veac fără a analiza un fenomen care a căpătat proporţii de masă, care "răscoleşte şi aruncă în febră globul întreg", cel al turismului. Homo viator se impune acum ca un personaj de prim plan. Oare de ce? Care e mecanismul sufletesc ce ne face să preferăm "iureşul diabolic" al călătoriilor "idilicei vacanţe de altădată"? La o privire superficială, s-ar părea că ar fi dorinţa de cunoaştere. Reală, desigur, această dorinţă e însă brutal contrariată de viteza producătoare de convenţionalism a trecerii grupurilor de turişti prin faţa monumentelor celebre, prin sălile muzeelor unde ghizi cuprinşi de plictis izbutesc a acorda abia "cîte o jumătate de minut operelor celebre şi cîte un minut întreg capodoperelor". Şi atunci despre ce ar fi vorba? Turistul, e de părere poeta, urmăreşte o neimplicare în lumea sa habituală, o evadare echivalată cu "starea edenică" a unui "spectator absolut" al unor aspecte ale realului care nu-l mai afecta: "Supus unsprezece luni legilor imuabile ale lumii sale, în luna a douăsprezecea îşi permite să treacă pe lîngă legi care nu pot acţiona şi asupra lui; nu numai că nu mai trebuie să se supună, dar nu mai trebuie nici chiar să se răzvrătească; este liber, fără ca libertatea să-l mai intereseze în vreun fel". Sau într-o cheie radicală: "Plecările seamănă unei sinucideri reversibile, unui refuz de a mai trăi, un refuz limitat la treizeci de zile". Poate că aci începe şi o altă explicaţie. Impasibilitatea turistului n-ar putea fi înţeleasă ca o continuare a vieţii sale curente, golite de conţinut moral, monotone, automatizate? Nu e cumva tocmai un apogeu al impersonalizării la care-l supune societatea modernă şi pe care, pe cale pervertită, vrea s-o intensifice, s-o perceapă ca un triumf al nonidentităţii? "Cea mai tristă dintre toate plăcerile", aşa cum o