Intr-o dezbatere recenta s-a pus intrebarea, nu tocmai linistita, "a cui este literatura romana?". S-a discutat despre nepasarea fata de editarea ei critica, despre abuzurile unor mostenitori ai scriitorilor, care pun piedici publicarii anumitor texte, despre impresariatul literar si drepturile de autor etc. Sunt, toate, probleme grave, care arata cat de departe se afla astazi politica culturala romaneasca de abordarea corecta si de justa lor rezolvare.
Daca in industrie, de exemplu, au fost cautate solutii de salvare a unor intreprinderi de la faliment, nici un guvern si nici un parlamentar postdecembrist n-a propus un proiect similar pentru literatura nationala. Editiile critice se afla in continuare intr-o stare lamentabila, ilustrand perfect nefasta formula a zidului inceput si neispravit. O editura specializata in acest domeniu, cum era Minerva, intarzie sa reapara - si e de mirare ca inca nu s-a pus problema refacerii uneia echivalente. De ce n-ar fi aceasta chiar Cartea Romaneasca, restructurata? De ce Academia nu cugeta mai adanc asupra acestei teme, creand o sectie aparte, solida, la propria editura? ("Pleiadele" romanesti, notabile, n-au avut toate ingrijitori exigenti.) De ce institutele de istorie literara nu se asociaza in proiecte comune? De ce Fondul pentru Patrimoniu - sau cum se va fi numind acum - nu rezerva o cota semnificativa de subventionare a dificilei munci de editare stiintifica? Ar fi chiar imposibil sa se intruneasca, pentru o analiza serioasa a situatiei, Ministerul Culturii, Uniunea Scriitorilor, Academia Romana, Institutul Cultural Roman? Iata doar cateva intrebari, deocamdata pur retorice, in prelungirea celor deja puse. Ca editurile platesc in continuare foarte prost (sau deloc) se stie, de asemenea.
A oferi autorilor un numar de volume echivalent cu pretul - derizoriu - al onorariului e o solutie prea comoda, p
