E uimitoare uşurinţa cu care filozofia curăţă o temă de asperităţile ei sufleteşti. Parcă o ecranare discursivă sterilizează tuşele macabre ale vieţii cu ajutorul unui filtru dezinfectant. Rezultatul este o salubrizare generală prin care clocotul scîrbos al intimităţii noastre e acoperit de dantela fină a unor noţiuni distinse. Din acest motiv, oricît de vii, de dureroase şi de insuportabile ar fi consecinţele unei probleme umane, disciplina aceasta stranie şi nepopulară, al cărei neplăcut obicei este de a radiografia totul prin ochelarii arizi ai schemelor teoretice, îmblînzeşte repede toate nuanţele dure: le învăluie într-o armătura terminologică în care pînă şi cele mai atroce experienţe capătă o tentă de eleganţă blîndă. E ca şi cum o radieră conceptuală, alunecînd dintr-o parte în alta, chiuretează buboaiele şi secreţiile sordide. De aceea, privită cu ochii filozofiei, viaţa are aerul fastuos al unei ceremonii viagere. O defilare cochetă de gesturi nobile şi demne, în spatele cărora nu mai e loc de putori, repulsii, mîrşăvii şi spasme. Şi astfel, adăpostită în faldurile sobre ale unei parade teoretice, o solemnitate doctă travesteşte petele oribile ale vieţii.
O problemă oribilă de o respingătoare evidenţă e bunăoară moartea. Cînd ne referim la ea, o facem copleşiţi de un sentiment neplăcut: fie tristeţe resemnată din cauza pierderii unei fiinţe dragi, fie revoltă înspăimîntată la vederea unei nenoriciri umane, fie deprimarea îndoliată pricinuită de o pierdere cu neputinţă de recuperat. Moartea cere doliu şi îmbălsămări, parastase şi pomeni, lacrimi şi regrete. Alteori cere apoteoze romantice: poeţii fac apologia morţii în numele eliberării de chinul vieţii. În toate aceste cazuri, o trăsătură invariabilă ne întîmpină mereu: un sentiment ce se exprimă într-o formă mai mult sau mai puţin patetică.
Nu aceasta e situaţia filozofiei. Dacă vreţi o discuţi
