Într-o expunere filmată, Daniel Barenboim vorbea elevilor săi şi publicului despre condiţia tragică a muzicii, pe care interpretul, orice interpret, o are mereu de înfruntat. În fiecare clipă a execuţiei muzicale, el are de scos sunetul din tăcerea unde stă îngropat, unde sunetul recade, dacă nu e susţinut în existenţă - cu o energie propriu-zis demiurgică - de interpret. Cristalul sonor cel mai eterat, ca şi bubuiturile cele mai ample cer, în această privinţă, acelaşi efort. Talentul, virtuozitatea sau genialitatea interpretului nu constau în primul rînd în felul cum gîndeşte şi modelează fraza muzicală, ci în calitatea fiinţei pe care izbuteşte să o dea sunetului; să i-o dea şi să i-o menţină atîta timp cît sunetul acela trebuie să stea pe lume în economia piesei muzicale. A scoate sunetul din tărîmul tăcerii, a-i insufla tăria de a exista, de a dura o vreme, cu modulările lui, cu "destinul" lui, a-l reconduce apoi cu cea mai mare grijă spre necesara lui resorbţie, spre liniştea din care a fost adus la expresie. Intensitatea cu care Daniel Barenboim vorbeşte, în diferite ocazii, despre raportul dintre interpretare şi tăcere dă temei o semnificaţie aproape originară. Fiecare execuţie a unei piese muzicale capătă, astfel gîndită, riscul unui gest creator - creator în sensul cel mai direct, mai nud, dincolo de orice volute estetice, al cuvîntului. Fiecare execuţie are prospeţimea şi dificultatea unui gest auroral.

Publicul însuşi e chemat să participe la această aventură demiurgică sau măcar să o confirme. Interpreţii şi publicul, împreună - spune Barenboim - ar trebui să lase să se audă, la sfîrşitul concertului, tăcerea înspre care muzica lui tocmai a trecut. Aplauzele ar trebui să vină după cîteva clipe de suspensie, pentru ca, împreună, muzicieni şi public, să "interpreteze" repatrierea sunetului în adăpostul matricial al liniştii. Poate că un bun inter