O reclamă destul de reuşită care se repetă zilele acestea la televizor vorbeşte despre valoarea semnăturilor din viaţa fiecăruia dintre noi. Prima semnătură de a cărei greutate am fost conştientă a fost nu a mea, ci a lui Eminescu. La vârsta marilor imitaţii ştiam s-o reproduc perfect, de la iniţiala prenumelui, cu trei spinări, ca un m mic pus sub lupă, şi E-ul rotund, până la buclele fundei de sub nume, la care migăleam cu entuziasm. Mai mult desenam decât scriam. În orele plicticoase din gimnaziu, umpleam foile de la sfârşitul caietului cu caligrafierea semnăturii poetului, în mai multe variante, până am ajuns s-o trasez în mare viteză. N-aş putea să spun nici acum de ce făceam asta, dar bănuiesc că estetica juca un rol. Şi numele, şi desenul lui mi se păreau frumoase. Prin clasa a noua a venit momentul să-mi inventez o semnătură proprie, ceea ce, probabil, însemna un pas spre ideea de identitate. Atunci, pentru că tocmai învăţasem la engleză I-ul rotunjit al pronumelui eu, mi-am unit prenumele cu ego-ul şi mi-am stabilit, pe viaţă, un element specific în caligrafia semnăturii. Multă vreme am semnat cu mare grijă, ca şi cum acolo, în literele scrise cu stiloul, trebuia să mă oglindesc chiar eu. Ca şi cum semnătura ar fi fost o poză. Cu timpul, desenul acesta exterior a devenit şi la mine, ca la mai toţi, "indescifrabil", în schimb, cred, progresam în stabilirea unei semnături interiorizate mai limpezi. Iar celor din jur învăţam, la fel, să le descopăr, dincolo de litere, o identitate cu valoare de garanţie.

Am citit dintr-o suflare recenta carte a domnului Victor Ieronim Stoichiţă intitulată, cu umor aş zice, Vezi? (traducere de Mona Antohi, Ruxandra Demetrescu, Gina Vieru, Bucureşti, Humanitas, 2007), aşa cum i-am citit şi celelalte volume. Este o expunere aproape detectivistică (cum face mustăciosul Hercule Poirot după ce a adunat toate indiciile şi