Voi fi directa. M-am saturat de modul in care sint priviti in societate adolescentii; ca niste copii nestiutori care sint prea naivi ca sa ia parte la "discutiile oamenilor mari", o cantitate neglijabila, pe care cu un "Lasa, ca stiu eu mai bine!" poti sa ii reduci la tacere. Iar perspectiva de care mentionez acum e departe de a fi exagerata. Avem parte de aceasta atitudine in fiecare zi, si in situatii atit de diverse, incit ar fi demne si de uimirea sociologilor. Chiar in familie, e greu sa razbati peste eticheta "celui mic", care, cu cit este mai ocrotit, cu atit i se scade mai mult din privilegiile de a-si exprima liber dorintele si de a fi ascultat. La scoala, subestimarea noastra consta chiar in jugul sistemului ce ne preseaza cu greutatea si volumul informatiilor, insa fara prea mult acces la posibilitatea de a aplica sau contribui cu ceva la disciplinele studiate. Nu de alta, dar cine ar mai avea timp sa discute un documentar istoric, cind are cinci pagini de teorie ce asteapta sa fie invatate? Ori ce parere au unii oameni despre educatia si cultura noastra? Sa zicem doar ca nu e tocmai pozitiva. Ieri am zimbit involuntar cind un domn plin de bunavointa se straduia sa imi explice (nestiutoarea de mine) cum functioneaza complicatul automat de cafea, convins fiind ca nu am de unde sa cunosc acele trei cuvinte englezesti de instructiuni. A fost doar o naivitate? Exagerez?

Sau poate privesc problema din perspectiva gresita. Poate, de fapt, adolescentii sint supraestimati in zilele noastre. Uneori ni se acorda atit de mult credit, incit nu e nimic de mirare in faptul ca trebuie sa ne aparam singuri drepturile, ca trebuie sa facem fata tuturor greutatilor si tentatiilor pe care le intimpinam. E o realitate faptul ca un procent tot mai mare de adolescenti e neglijat de parintii nevoiti sa munceasca din greu pentru suportul lor financiar. Dar oare cind au