Mirosurile de baclavale, de plăcinte calde cu brânză dulce şi stafide te ademeneau să treci pragul cofetăriilor de ieri, locul de întâlnire a îndrăgostiţilor, martorilor la duel, poeţilor, scriitorilor sau actorilor.Pe străzile Craiovei, undeva prin secolele XVIII - XIX, întâlneai deseori personaje pitoreşti, cu tăvi din lemn legate cu câte o curea din piele de gât, care întrerupeau liniştea urbei la ceasul dimineţii, strigând cât le ţinea gura „Ia plăcinta caldă!“. Marfa lor era apreciată de copii, dar în egală măsură şi de părinţii lor, căci cine nu gusta cu plăcere o baclava sau o plăcintă cu stafide sau fistic din Grecia? Momentele dulci se datorau în acea perioadă a secolului al XVIII-lea acestor personaje ale străzii, dar şi patronilor lor, turci, greci care au găsit de cuviinţă să influenţeze arta culinară românească. Şi pentru că aceste produse erau atât de apreciate şi gustate se întâmpla ca unii olteni de pe la noi să se gândească să facă avere serioasă din comerţul cu baclavale şi plăcinte. „Bunicul lui Jean Mihail făcea comerţ ambulant cu dulciuri, ajungând peste ani să-şi cumpere chiar o moşie cu banii strânşi. S-a născut în acest context o vorbă populară, care spunea cam aşa: «Cu minciuni, cu plăcinţele/Te făcuşi vornic, mişele»“, precizează Toma Rădulescu, şef secţie la Muzeul de Istorie, din cadrul Muzeului „Oltenia“.

Dulciurile de odinioară, dulciurile de azi Se găseau prin secolul XIX stabiliţi în Craiova şi erau specialişti ai dulciurilor din ţări străine: turci, greci, albanezi. Pentru câteva parale cumpărai alviţă adevărată, sugiuc sau un rahat sirian din cel mai bun. Îi întâlneai fie pe stradă vânzându-şi produsele, fie la târguri. Aveau postate dughene unde, pe lângă delicioasele dulciuri, baclavale, nuga, plăcinţele, puteai găsi o bragă „cum rar îţi era dat să bei“, dar şi siropuri din tot felul de fructe. Succesul lor nu a fost tre