Marea noastra problema nu e atit aceea ca aliatii nostri s-ar putea teme ca liniile de politica externa ale Romaniei s-ar putea schimba peste noapte, ci faptul ca, avind astfel de lideri politici in frunte, riscam ca multa lume sa nu ne mai ia in serios, ca tara. Nici la Washington si nici macar in Europa. Cu doar citeva luni inainte de sfirsitul anului 2006 inca se mai faceau pronosticuri la Bucuresti: intram sau nu in Uniunea Europeana in 2007? Semnalele neoficiale de la Bruxelles dadeau varianta optimista drept cea mai probabila, dar nimeni nu putea garanta suta la suta ca asa se va si intimpla pina la urma. Realitatea e ca, pina la urma, au prevalat consideratiile politice in fata celor de ordin tehnic. La momentul respectiv, Uniunea nu era deloc in cea mai buna "stare de functionare". Cu tratatul constitutional blocat si cu procesul de extindere inghetat, Bruxelles-ul nu avea in nici un caz nevoie de complicatiile suplimentare pe care aminarea aderarii Romaniei si Bulgariei le-ar fi introdus, cu siguranta. Insa nu era un secret pentru nimeni faptul ca, daca ar fi fost intrebati expertii de la Comisia Europeana, aderarea celor doua tari ar fi fost destul de mult aminata. Doar cu ajutorul unor mari presiuni de la Bruxelles reusea Monica Macovei sa obtina un sprijin palid de la guvernul Tariceanu pentru reformele din justitie. Sprijin care s-a si evaporat, de altfel, imediat dupa aderare, cind si Monica Macovei a fost eliminata din cabinet, fiind inlocuita de Tudor Chiuariu, unul dintre cele mai controversate, unii ar spune chiar caraghioase, personaje de pe scena politica autohtona. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca, daca ar fi fost nevoie de organizarea unor referendumuri in tarile membre ale UE pentru a valida tratatul de aderare a celor doua tari, sansele noastre ar fi fost practic egale cu zero. Nimeni nu si-a facut iluzii atunci si nu-si face iluzii nici acum