„Populaţia trebuie să înţeleagă că bunăstarea se creează în timp“. Nu mă enervez des. Dar când am auzit această afirmaţie din gura celui responsabil pentru alocarea şi cheltuirea eficientă a resurselor publice, am simţit cum mi se urcă sângele la cap. Discuţia era în contextul majorării salariului minim pe economie. Iar afirmaţia nu e tâmpită, dar, când o auzi rostită de unul dintre reprezentanţii clubului celor care au pus înaintea interesului naţiunii binele personal, afirmaţia nu poate fi decât grotescă. Voi detalia inclusiv numele personajului, care nu e prost. Doar că are duble şi triple standarde, iar din economia de piaţă a înţeles doar cea mai rapidă cale spre câştig, în interesul personal şi în dauna interesului naţional: capitalismul de ordonanţă.
Pornesc de la salariul minim. Pentru mulţi, el nu reprezintă nimic. Doar o cifră statistică. Nu îşi doresc să ajungă vreodată să fie plătiţi atât de prost (chiar dacă mulţi de acolo au pornit). Pentru mulţi însă, salariul minim pe economie reprezintă totul. Este ceea ce îi aşteaptă la sfârşitul unei luni de muncă. Este obiectul singurei activităţi de management pe care au fost forţaţi să o facă: managementul sărăciei. Prin care transformă această sumă în bunuri şi servicii. Cu productivitate mai mare sau mai mică, asta este discutabil.
Mi-am pus recent o problemă: de ce oare, într-o ţară care a învăţat recent ce înseamnă lipsa forţei de muncă, se mai pune problema salariului minim? De ce nu piaţa, în condiţiile în care forţa de muncă este deficitară, nu stabileşte ea, prin legea economică de bază - cererea şi oferta -, salariul minim pe economie mai mare decât cei 450 sau 500 sau 540 de lei pe care un guvern care nu are ce pierde, pentru că nu dă de la el, îi aruncă pe masa negocierilor cu ţârâita.
Şi mi-am spus: Radule, greşeşti. Adu-ţi aminte că economia nu are numai un singur sens, şi anume în su
