Atunci cand presedintele Republicii Moldova, dl Vladimir Voronin, afirma deschis ca limba vorbita in statul pe care il conduce este limba moldoveneasca, orice fel de opinii am avea in aceasta privinta merita sa fie, pentru o clipa, suspendate. Este clar ca, facand o asemenea afirmatie, inaltul demnitar de la Chisinau nu se erijeaza intr-un filolog si nici nu incearca sa elucideze chestiuni care tin de competentele expertilor in limbaje, coduri, comunicare ori semiotica. Domnia sa face, fara indoiala, o declaratie politica, si ea trebuie luata ca atare, chiar daca, din convingere autentica ori din motive de comanda ierarhica, un dictionar al limbii moldovenesti exista deja, parca anume pentru a sprijini asemenea enunturi. Este o declaratie politica referitoare la un element de natura identitara, menit sa particularizeze un profil national, chiar daca nu si etnic.

Cazul nu are in el nimic nou. In secolul al XIX-lea, populatia Americii Latine s-a rupt de metropola spaniola printr-un sir de revolutii armate si razboaie patriotice fara a simti nevoia sa denunte caracterul infam al limbii dominatorului, care era si a lor. Spaniola a ramas pretutindeni spaniola – fireste, cu exceptia locurilor unde portugheza era idiomul impus odinioara de exploratorii-cuceritori –, si nu s-a incercat nici in Ecuador sa se pomeneasca vreo limba "ecuadoriana", nici in Venezuela vreo "venezueleana", cum nici in Argentina nu s-a impus aceeasi Marie cu alta palarie, in forma unei limbi argentiniene. Nu este insa mai putin adevarat ca Europa de Sud-Est a venit si in acest domeniu cu solutii diferite. Sarbo-croata vorbita in vremea internationalismului proletar de poporul iugoslav ca o limba unitara, in pofida numelui ei dublu, astazi s-a impartit in doua limbi vorbite de trei corpuri sociale si etnoculturale diferite: sarbii, croatii si... musulmanii balcanici. Aici optiunea politica a fos