Un mare si prea putin cunoscut pustnic roman
Dintre toti sfintii cei mai vestiti ai Bisericii, Antonie e singurul numit "Cel Mare". Nu a fost nici Teolog, nici Taumaturg, nici Stalpnic ca altii. S-a multumit doar sa fie mare in modestia lui pustniceasca. Chiar si acum, dupa 1700 de ani, Sfantul Antonie pare ca acopera zarile cu statura lui uriasa. Cuvintele abia pot sa-l cuprinda. Primul in toate - si in rugaciune, si in calugarie -, a renuntat de tanar la intreaga lui avere si, zidindu-se intr-o grota, a trait singuratatea absoluta, fara a vedea vreme de 30 de ani vreo fata omeneasca. In pustiul Sinaiului, buzele lui nu au cunoscut decat gustul amarui al radacinilor si mierea rugaciunii neintrerupte, luptandu-se cu diavolii, zi si noapte, pana in ultima clipa a vietii, cand va muri neatins de stricaciunile batranetii - inca vanjos, cu parul negru si toti dintii in gura. Abia implinise 106 ani! Grabnic ajutator la vreme de necaz sau ispita grea, Antonie e fara egal. Credinciosii ii venereaza numele si isi pun mare nadejde in puterea lui teribila, desi de multe ori nu stiu prea bine cui se roaga. Crestinismul cunoaste doi sfinti Antonie, si nu o data se intampla ca oamenii sa-l confunde pe Antonie cel Mare (fondatorul monahismului ortodox) cu Sfantul Anton de Padova, cum mai putem vedea si astazi, la o biserica bucuresteana, ce ii poarta numele si hramul. Mai exista insa un al treilea Antonie, cel de la Iezerul - un sfant roman discret, aproape necunoscut. Un mare schivnic, care nu a ingaduit nici macar sa i se descopere moastele, cerand ucenicului sau, Nicolae, sa nu fie vreodata mutat din locul sau de veci, asternut in pestera ce a sapat-o singur, chiar cu mainile lui, intr-o stanca. Cand am ajuns la Iezerul, era o zi stralucitoare si blanda de noiembrie. Numele marelui sihastru roman era scris chiar la intrare, pe o tablie simpla de lemn, si o data de c
