Am fost în Georgia săptămâna trecută, ţara a cărei independenţă România a recunoscut-o prima după destrămarea URSS. Georgia e o ţară de cealaltă parte a Mării Negre, a cărei frontieră directă cu Europa e chiar marea. Iar Uniunea Europeană, cu care se învecinează, suntem chiar noi, începând cu 1 ianuarie 2007. Numai atât şi ar fi destul ca să ne pese de soarta Georgiei. Dar e mai mult la mijloc. Georgia e o mică democraţie în devenire, pro americană şi pro europeană, cu două regiuni separatiste sprijinite de Rusia. Revoluţia Trandafirilor din Georgia în 2003 a deschis drumul celei portocalii din Kiev, din 2004. Ţara e traversată de conducte care aduc gazul din regiunea caspică încă din secolul XIX, când antreprenorii se numeau Rotschild şi Alfred Nobel, iar ţeava era de lemn. Banca Mondială a declarat Georgia în 2006 ţara care a făcut cel mai mare progres din lume atât la capitolul dezvoltare, cât şi la calitatea guvernării. Declararea stării de urgenţă pe 5 noiembrie, ca răspuns la o demonstraţie paşnică, pune totul sub semnul îndoielii. Ca şi Balcanii, Caucazul e un nume de rău augur. Eşti în Caucaz, ca şi în Balcani, numai dacă îţi merge prost. Ţările care se emancipează din asemenea regiuni lasă în urmă numele celor care nu reuşesc. Din Balcani au evadat pe rând Grecia, Bulgaria, Slovenia, Croaţia şi noi. Din Caucaz nu a scăpat încă nimeni.
Revoluţia georgiană a fost prima din noua serie postcomunistă. În 2003, manifestanţii au invadat Parlamentul în care vorbea preşedintele Shevardnadze, clamând falsificarea alegerilor. Deputatul Saakaşvili, înalt şi frumos, lovea cu un trandafir peste puţinii gardieni care se încumetau să-i stea împotrivă şi îi striga lui Shevardnadze să coboare de la tribună. Mai târziu spunea la cameră, radios „Nici un foc de armă! Schimbarea s-a realizat fără nici un foc de armă! Sunt mândru că am dovedit că suntem în Europa!“. De atunci
