A rămas mai puţin de o săptămână până la scrutinul pentru europarlamentare, dublat de un referendum – al doilea din acest an – pentru votul uninominal în două tururi şi parcă niciodată, în cei aproape 18 ani care au trecut de la Revoluţie, dezinteresul românilor pentru democraţia participativă nu a fost mai mare ca până acum.
O primă explicaţie o poate constitui miza minoră a celor două evenimente. Populaţia nu a înţeles mare lucru din exerciţiul de până acum al europarlamentarilor noştri. A înţeles doar că nişte oameni, trimişi la Strasbourg pe criterii aleatorii, stau acolo pe diurne bune şi nu fac mai nimic. Iar când ar trebui, totuşi, să facă ceva, se împart în două, la fel ca acasă, cum a fost cazul, mai deunăzi, cu „meciul” tăcut dintre democraţi şi restul lumii. Partidele n-au ajutat mai deloc electoratul să înţeleagă de ce este important acest scrutin. Listele conţin ori nume neinteresante, ori anonimi. Campania din mass-media a fost ternă, iar concursurile organizate de unele posturi TV mai ambiţioase au fost pur şi simplu penibile. Singurele, ceva mai interesate, par a fi partidele mici, fără prea multe şanse, care încearcă să forţeze procentele în vederea viitoarelor alegeri. Europarlamentarele apar mai degrabă ca o loterie „6 din 49” de la care fiecare aşteaptă o minune mai mare sau mai mică.
Referendumul apare chiar mai dramatic: el este deja un exerciţiu democratic fără rost, din care aproape nimeni - cu toată râvna prezidenţială - nu mai înţelege nimic. De ce să mai votăm, când guvernul şi-a asumat deja acest procedeu? - se întreabă, pe bună dreptate, cei care mai înţeleg câte ceva. Dar nu totul. Pentru că miezul problemei îl constituie şansa preşedintelui de a se arăta publicului ca un ins profund preocupat de soarta naţiunii, pentru care este dispus să se bată cu balaurul corupţiei cu mai multe capete, având de partea sa doar mielul democ
