Propun pentru următoarele două editoriale o temă care mă preocupă constant: formarea, evoluţia şi abandonarea structurilor electorale româneşti de către electoratele tradiţionale, în intervalul 1990 – 2007. Sunt interesat să analizez şi să vă supun atenţiei procesul de abandon succesiv, după 17 ani de experienţă democratică, al tuturor vehiculelor electorale româneşti şi începutul unei (de)construcţii politice de anvergură, o dată cu posibila introducere a sistemului de vot uninominal în România.

În societatea românească de astăzi, începutul democraţiei moderne a avut deja loc, prin Revoluţia din Decembrie 1989. Refuzând definitiv reprezentarea prin Partidul Comunist, partid-stat, românii au intrat prin derapaj în noua democraţie. Un pluripartidism sălbatic şi năuc, cu sute de partide, formaţiuni şi mişcări politice, asociate cu emergenţa fără precedent de opinii, dorinţe şi instincte refulate au explodat în spaţiul public. Peisajul dezbaterii publice s-a aglomerat brutal cu o mulţime de entităţi politice, care s-au topit puţin câte puţin în creuzetul politic autohton.

Dar cine a precipitat mojarul? Si cine, sau ce a cristalizat structura electorală de profunzime, atât de puternică, încât a penetrat conştiinţele autohtone? Cine si ce a format partidele si doctrinele care astăzi par abandonate de electoratele lor tradiţionale, aflaţi în căutarea altor orbite şi altor orizonturi?

Psihologia politică aplicată pe mentalul electoral românesc ne poate oferi un posibil răspuns.

Împart momentele de cristalizare a structurilor electorale româneşti în două etape fundamentale pentru înţelegerea (de)construcţiei democratice actuale: perioada 1990 – 2000, şi 2000-2007.

1) PERIOADA 1990 – 2000. Structurile mentale electorale, afectate de trauma post-comunistă, au fost direcţionate pe două paliere radical antagonice.