De trei-patru săptămâni, tema zilei este lungul şir de tulburări, vorbe şi confuzii dintre români şi italieni. Le ştiţi pe toate, nu le mai repet. Au mai fost asemenea tensiuni - de ambele părţi - şi încă nu am învăţat lecţia. Pentru că este ceva de învăţat din aceste periodice încrâncenări dintre noi şi alţii. La mijlocul anilor ’90 am avut tensiuni cu ungurii, nemţii şi israelienii. În 2004, Marea Britanie ne-a suspendat vizele pentru câteva săptămâni - chiar şi pentru oamenii de afaceri - pentru că nu reuşeam să ne ţinem în frâu emigraţia ilegală, iar Londra era inundată de cerşetori români. Acum sunt italienii. Unde este cheia problemei? O cheie este la autorităţile din statele respective - mai mult cele centrale decât cele locale, dar şi acestea au un rol. În multe state europene există o presiune constantă asupra autorităţilor de a permite intrarea forţei de muncă străine. Presiunea o exercită sectorul economic, nu direct, ci prin intermediul organizaţiilor neguvernamentale, cabinetelor de avocatură, chiar mass-media. Cauza profundă este necesitatea de a scădea costurile - în special în comerţ şi servicii, dar şi în industrie şi construcţii. Întregul comerţ european este sub o presiune formidabilă, cum nu a mai cunoscut poate de la marea criză economică din 1929-1933. Supermarketurile şi hipermarketurile se duc către marginea oraşelor şi distrug micul comerţ urban. Internetul ocupă o parte din ce în ce mai mare din volumul achiziţiilor comerciale, iar magazinele din stradă au mai mulţi salariaţi decât clienţi. Un migrant, chiar dacă nu vorbeşte bine limba, costă oricum mai puţin decât un localnic, sindicalizat şi cu ceva experienţă. De aceea vezi străzi întregi în Londra, Paris sau Amsterdam cu magazine unde lucrează numai imigranţi. La fel este şi în construcţii, unde, în ciuda progreselor, este încă multă muncă manuală, agricultură şi servicii publice p