In februarie 2003, blamand unele state din Europa de Est care luasera o pozitie proamericana in chestiunea Irakului, presedintele de atunci al Frantei, Jacques Chirac, a remarcat ca aceste state "au pierdut o ocazie de-a tacea". Nu voi intra in polemica de atunci, dar trebuie sa observ ca anumite declaratii pe care le-au facut in ultimul timp unii politicieni romani mi-au adus aminte de expresia folosita de dl Chirac si de eterna ei valabilitate.
Sa luam, de pilda, modul cum si-a exprimat dl Basescu recunostinta fata de medicul care l-a operat de tiroida, spunand ca a cunoscut in fine un "armean bun". Subintelegand ca ceilalti armeni nu ar fi buni. Sau proiectul fantasmatic al dlui Cioroianu de a-i deporta pe raufacatorii romani in Egipt. Sau atacul violent la persoana al dlui Bogdan Olteanu impotriva ambasadorului american, in legatura cu o luare de pozitie publica a dlui Taubman. Aceste trei "gafe" ale unor oameni politici din varful piramidei puterii ne sugereaza ca omul in general, dar mai ales omul politic atunci cand participa la viata sociala, trebuie, inainte de a-si folosi cuvantul, sa invete sa taca.
Nu numai in diplomatie, dar in orice domeniu al vietii publice, momentul rostirii unei fraze trebuie precedat de o intrebare tacita: "Oare trebuie sau nu trebuie sa spun ce-mi trece in clipa asta prin cap?". Aceasta precautie elementara devine si mai imperativa in cazul unor oameni politici (nu folosesc expresia "oameni de stat", care implica o judecata extrem de magulitoare). Un om politic angajeaza, prin declaratiile sale, nu numai persoana sa, ci si institutiile statului. Atat timp cat detii o functie politica, dreptul tau la pareri personale este anulat, cel putin in situatii publice. si, practic, un politician este tot timpul intr-o situatie publica, asa cum s-a vazut in cazul incidentului dintre dl Basescu si jurnalista "pasarica" d
